Există o categorie de cetăţeni români pe care eu îi numesc "aplaudaci roşii" . Şi asta pentru că ei sunt convinşi până în măduva oaselor că dacă susţin “până la moarte” oamenii politici romani de stânga (care fie vorba între noi, numai oameni politici nu sunt) , vor avea de câştigat ceva- indiferent ce.
Din punctul meu de vedere aplaudacii se împart şi ei în următoarele categorii:
a) Aplaudaci rosii inocenti pe motiv de lipsa de IQ
b) Aplaudaci roşii din convingere pavloviană
c) Aplaudaci rosii din interes.
Nu voi spune absolut nimic despre prima categorie. Ei au parte de înţelegere din partea mea.
Pentru cea de-a doua categorie am multă compasiune ce izvorăşte din înţelegerea realităţilor socio-economice ale “Epocii de Aur”. E de prisos să particularizez ce categorii de populaţie pot fi caracterizată ca fiind aşa, pt că au fost condiţionate de sistemul comunist prin ani de indobitocire si indoctrinare fortata. Dar cu siguranta ii veti recunoaste si singuri.
Pentru primele două categorii nu trebuie să ne facem probleme majore, pentru ca, într-un fel sau altul, cursul firesc al vieţii face curăţenie. Asta e legea lăsată de la Dumnezeu: vine o vreme când toţi ne ducem, iar reprezentanţii primelor două categorii de aplaudaci rosii sunt aproape să dea socoteală în faţa Creatorului.
Cea mai perversă şi dăunătoare categorie de aplaudaci rosii este cea compusă din indivizi care n-au mamă şi n-au tată, iar pentru “portofelul ca purcelu’”sunt în stare să transforme în absolut orice . În preş, în jivine, în sado-masochişti, în curve, în Porci, “Revoluţionari”, P O L I T IC I E N I, Moralişti, O.O.A.S.E. (oneşti “oameni de afaceri” de succes), “Formatori de Opinie” , Moguli de Presă şi nu în ultimul rând în trădători , torţionari şi criminali. Doar ca sa le fie lor bine, indiferent de cine este la putere.
Pentru că e necesar ca fiecare om de bună credinţă să ştie cui îi va acorda încrederea sa la următoarele alegeri si pentru a nu mai avea nimeni scuza că “nu a ştiut”despre caracterul şi realizările candidaţilor în funcţiile politice, vă propun ca împreună să facem o descriere cât mai aproape de realitate a principalelor subcategorii de aplaudaci roşii din interes.
În opinia mea, prima persoană care ar trebui nominalizată la categoria "Aplaudacii roşii din interes” este Marele Alb de Bârca, apreciat de publicul larg pentru momentul de sinceritate în care şi-a facut radiografia caracterului său spunănd dezarmant “Sunt un Porc”.
Doaaaaaamneeeelooooor şi Dooooooomniiiloooorrrrrrrr......... Intră în scenă Preşedintele Comisiei de Cultură din Senatul României “Mistreţu’ cu colţi de Argint” Aaaaaaaaaadriaaaaaaan Păuneeeeeeeeescu.....
Nota regizorului Galei: ropote de aplauzeeeeeeee urmate de biiiiiiiissssssssssssss...
VA URMA .... dupa Pauza publicitara .... data viitoare, cand revenim cu detalii despre performanele limbior Marelui Alb de Bârca , pe vremea regretatului Dictator Odios si in perioada post-decembrista. Garantat aceste performante justifica functia sa de Preşedinte al Comisiei de Cultură de la Senat. Parol
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
3 comments:
Salut Pareristu', am citit articolul tau adica de pe blogul tau asta, ai dreptate mai sunt comunisti, mai degraba batranii ca tinerii sunt democrati, ti-am pus o intrebare pe blogul meu as vrea sa vad ce raspuns voi primi
Daca lustratia devine realitate REALITATE iar povestea cu mapele profesionale devine obligatorie pentru toti cei care se joaca cu soarta noastra, atunci vom putea spune ca se vede luminitza de la capatul tunelului. Asta tine deja de bun simt. Pana nu facem lucrurl asta cu mapele profesionale pentru toti cei care se joaca cu vietile noastre, ne vom invarti in cerc pana ametim. fara sa evoluam deloc. Parerea mea de parerist e ca Votul uninominal e o solutie complementare celei cu mapele profesionale. daca vrem sa avem viitor. daca nu, emigram si cu asta basta.
După moartea lui Dej, venirea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea PCR a marcat o nouă reorganizare a Securitaţii. Astfel, din 22 iulie 1967, în urma Decretului nr. 710, a fost înfiinţat Departamentul Securităţii Statului (DSS), condus de Consiliul Securităţii Statului (CSS), având în frunte un preşedinte cu rang de ministru. La 4 aprilie 1968, Consiliul Securitătii Statului devine organ independent de Ministerul de Interne, pentru ca, la 9 aprilie 1972, să reintre în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat având şase direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale). Aceasta a fost forma sub care a funcţionat Securitatea până la căderea regimului comunist, în decembrie 1989. Ultimul şef al Securităţii a fost Iulian Vlad. În 30 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a hotărât desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului.
Organizare
Direcţia de Investigaţii avea agenţi şi informatori la fiecare nivel al structurilor de partid si guvern, precum şi în societate pentru a raporta orice activităţi sau opinii împotriva regimului. Realiza percheziţii ilegale în instituţii şi locuinţe, arestând oponenţii regimului lui Ceauşescu. Agenţii foloseau frecvent forţa pentru a obliga dizidenţii să-şi denunţe compatrioţii şi activităţile lor. Potrivit unor importanţi dizidenţi, datorită influenţei Securităţii asupra unor judecători sau procurori, nici un oponent nu a fost achitat vreodată de vreun tribunal. Direcţia de Investigaţii lucra în colaborare cu Direcţia de Supraveghere şi Direcţia pentru Cenzura Corespondenţei. Ultima s-a ocupat, printre altele, cu supravegherea corespondenţei dizidenţilor şi etnicilor unguri din Transilvania. Pentru aceasta, agenţii au adunat mostre de scris de la populaţie şi a monitorizat înregistrarea oficială a tuturor maşinilor de scris şi copiatoarelor de către miliţie.
Direcţia Generală de Tehnică Operativă (DGTO) era un serviciu important pentru activităţile Securităţii. A fost constituit, cu sprijinul KGB, la mijlocul anilor '50 şi avea rolul de a monitoriza toate mijloacele de comunicare electronice şi telecomunicaţiile din ţară. DGTO intercepta toate telefoanele, telegramele sau faxurile venind din sau spre străinatate. Agenţii DGTO puneau microfoane în clădiri publice şi locuinţe private pentru a supraveghea discuţiile dintre cetăţeni.
Imagine:Biblioteca Centrală Univeristară Direcţia5.jpg
Fost sediu al Securitaţii, astăzi corp de clădire al BCU
Fost sediu al securităţii, o clădire nouă a renăscut din ruinele revoluţieiDirecţia de Contraspionaj se ocupa cu supravegherea străinilor (în special împotriva cetăţenilor sovietici) pentru a monitoriza sau împiedica contactele lor cu români. Impunea o serie de restricţii pentru a opri întâlnirile dintre străini şi oamenii de rând, pentru a-i împiedica pe aceştia din urmă să ajungă în ambasade străine şi pentru a nu cere azil politic. Oamenii trebuiau să anunţe orice contact cu vreun străin la Securitate în termen de 24 de ore.
Direcţia a IV-a avea atribuţii similare cu cele ale Direcţiei de Contraspionaj, numai că avea atribuţii la nivelul forţelor armate. Principala sa misiune era aceea de a identifica şi neutraliza spionajul sovietic.
Direcţia a V-a asigura protecţia demnitarilor.
Direcţia de Securitate Internă, având peste 1000 de agenţi, se ocupa cu eliminarea oponenţilor din interiorul PCR, din Consiliul de Miniştri şi din Securitate. Această direcţie reprezenta o Securitate în interiorul Securităţii, având propriile structuri de supraveghere, cenzură a corespondenţei şi monitorizare a telecomunicaţiilor.
Ultimii ani
În ultimul deceniu al regimului Ceauşescu, nu au existat mişcări de dizidenţă însemnate, dar au fost totuşi unele revolte izolate şi rare, care indicau faptul că existau nemulţumiri în legatură cu condiţiile de trai. Aceaste mişcări de opoziţie au pornit de la diverşi dizidenţi, muncitori, minorităţi etnice şi religioase, şi chiar unii membri ai PCR din eşaloanele inferioare. Securitatea a reuşit, totuşi, să oprească aceste mişcări, deoarece dizidenţii erau puţini şi izolaţi. Muncitorii industriali deveniseră o importantă ameninţare împotriva regimului lui Ceauşescu şi a rolului conducător al PCR la sfârşitul anilor '70. În anii '80, nemulţumirea proletariatului a continuat, în primul rând datorită prăbuşirii economiei naţionale şi a nivelului de trai din ce în ce mai scăzut. Sărăcia şi raţionalizarea mâncării, a combustibilului şi curentului electric au afectat, mai ales, clasa muncitoare. Ceauşescu a oprit dezvoltarea unei mişcări muncitoreşti veritabile, asemeni Solidarităţii din Polonia, cu ajutorul Miliţiei şi Securităţii. Securitatea avea o strategie variată şi eficientă de reprimare a dizidenţilor. Securiştii utilizau, în primul rând, mijloace ilegale de suprimare a dizidenţilor, care includeau hărţuire, ameninţări, intimidare şi chiar bătăi. Dizidenţii erau deseori concediaţi, puşi sub acuzaţie şi închişi pentru "parazitism", chiar dacă nu erau angajaţi nicăieri. Pentru a-i îndepărta pe dizidenţi unii de alţii şi pentru a-i împiedica să aibă legături cu diplomaţi occidentali şi reprezentanţi ai mass-media în România care i-ar putea aduce în atenţia întregii lumi, autorităţile le respingeau cererile de viză de flotant, necesare pentru a putea locui în oraşele mari. Uneori autoriăţile nu-i acuzau, oficial, pe dizidenţi pentru a nu atrage atenţia asupra cazurilor lor sau îi judecau în secret, în faţa unor tribunale militare. Chiar daca nu erau inchişi, unor dizidenţi cunoscuţi li se puneau telefoanele sub supraveghere, li se supraveghea corespondenţa şi erau arestaţi fără motiv. Unii au trăit, practic, sub arest la domiciliu şi erau supravegheaţi în continuu de securişti in civil şi de miliţieni în uniformă, care intimidau potenţialii vizitatori. Dizidenţii erau deseori denunţaţi public de mass-media ca fiind trădători, spioni imperialişti sau servitori ai vechiului regim. Atunci când cazurile unor dizidenţi ajungeau în atenţia organizaţiilor internaţionale pentru apărarea drepturilor omului, iar autorităţile nu aveau ce să facă împotriva lor, Securitatea exercita presiuni asupra dizidenţilor pentru a-i determina să plece din ţară, făcându-le viaţa insuportabilă, şi le acorda viza de părăsire definitivă a ţării natale, chiar împotriva voinţei acestora.
Post a Comment